luni, 31 august 2009

Vreau sa va conving ca

BannerFans.com

si sa va invit sa imi fiti colegi si prieteni in Clubul

BannerFans.com

Dupa cum bine se vede, este ora 1:29 si eu nu am somn...de fapt somn am dar nu mai am rabdare pana dimineata...as vrea sa va scriu despre fiecare copil pe care l-am intalnit saptamana trecuta, la Budimex...fiecare copil cu povestea lui...fiecare copil cu sau fara mamica lui langa el...fiecare copil, dincolo de diagnosticul care parca il eticheteaza...chiar ma gandesc sa nici nu mai scriu diagnosticul...in primul rand pentru ca sunt niste denumiri care mie imi fac parul maciuca si in al doilea rand pentru ca eu refuz sa ii vad pe acesti copii ca pe niste oameni bolnavi...pentru mine sunt niste copii curajosi, de la care noi avem multe de invatat...va spun doar atat...pentru o perioada sau mai multe, acesti copii sunt cazati la Budimex, la oncologie sau pediatrie...au zile si bune si rele, dar atunci cand zilele sunt bune, nu se cramponeaza de cele rele...rad...se joaca...deseneaza...lipesc hartii colorate....fac bratari...citesc...sunt copii...

Atunci cand intr-o familie apare o boala, fie ea cat de mica, apar si probleme colaterale: mama trebuie sa stea mai mult cu copilul la spital...unii tati, mai slabi de inger, se sperie de noua situatie si se pierd cu firea...sa ne rugam pentru ei, cred ca ar fi de mare folos...din nou mama trebuie sa stea mai mult prin spital cu copilul bolnav...la intoarcere afla si ca nu prea mai e nevoie de ea la serviciu...din nou mama si copilul stau prin spital...rudele si prietenii (nu generalizez, dar de multe ori se intampla asa) nu mai suporta atata suferinta si incet, incet evita familia copilului bolnav...si atunci, mama si copil sau tata si copil ( sa nu ne amagim ca doar barbatii sunt slabi de inger) se trezesc ca traiesc prizonieri in propria lor viata...spitalul devine a doua casa...personalul medical, a doua familie...necunoscutii se transforma in unchi si matusi pentru copii.

Asta vrea sa faca Clubul Dardindar...sa va transforme din bloggeri scriitori /cititori in unchi si matusi pentru o perioada lunga sau scurta pentru niste copii, fie ca sunt bolnavi si atunci au si mai mare nevoie de noi, fie ca sunt sanatosi dar acum in perioada de criza, parintii lor o duc un pic mai greu...daca nu sunteti egoisti, va puteti invita si prietenii in acest club...eu asa am facut si nu mica mi-a fost bucuria, cand in loc de un nepot m-am ales cu vreo patru pana acum...in plus aceasta actiune, a legat si mai mult relatia dintre mine si prietenele mele.

Acum suntem la faza de organizare...fiecare nepot va avea pagina lui...Maria ma ajuta cu bannere....eu o ajut pe Isabela, ma duc din cand in cand pe la copii...afland de la mine despre ce este vorba, s-au oferit deja Oana, Ioana, Simona si Elena...primul nepot, Stefanel a cucerit deja cateva inimi (cei care am aflat de la Isabela despre el)...eu zic ca e posibil sa facem acest club viabil...orice e binevenit...tot ce va rog, pentru inceput e sa imi lasati un comentariu la pagina copilului pe care vreti sa il ajutati...am invatat in cateva zile de la Isabela ca daca te organizezi bine, nu e nevoie sa te intalnesti de zece ori cu cineva, pentru a iesi o treaba buna.

Atunci cand e nevoie de ceva anume, va voi anunta, si titlul postarii va fi "Anunt important".

Acolo unde este posibil, legatura o veti tine cu mama copilului.

In rest, stiti cum e, cand esti in spital, orice e bine venit...ideea e sa nu ne ingramadim cu totii la un singur copil...va mai amintiti probabil din copilarie, cum era cand fratele mai mic primea ceva si noi nu...acesta este motivul pentru care va rog, sa va inscrieti, ca sa zic asa, la ce copil vreti sa va fie nepot.

Voi tine si un jurnal de voluntar, nu pentru a ma mandri ci pentru a va inspira din actiunile mele.

Ce ma mana la acest drum?...biciul...glumesc...am fost si eu copil, la 10 ani m-am pricopsit cu un R.A.A...am fost internata la spitalul de copii Calarasi (nici nu cred ca mai exista acumt acest spital) trei saptamani...eram la etajul 1 si trecea tramvaiul 14 prin fata spitalului...plangeam zilnic si imi faceam planuri de evadare...ma gandeam cum sa ajung pe platforma tramvaiului cand acesta oprea la stop...nu stiu de ce parintii nu aveau voie in spital (poate era carantina) si tata venea zilnic si statea de vorba cu mine in fata geamului (mama era si ea internata la alt spital)...am plans cred vreo doua saptamani...pana intr-o dimineata, cand dupa micul dejun, o doamna a venit sa faca lectii cu noi...pe urma prin vacanta dintre a 6-a si a 7-a, am sta 1 luna la un sanatoriu din Eforie Sud...plangeam, mergeam la plaja, imi era rusine ca mergem incolonati ...stateam 5 minute pe spate...5 minute pe fata...si tot asa, parca eram la rotisor...scriam scrisori dramatice alor mei...pana cand cineva a adus un proiector si sala de mese, devenea zilnic cinematograf.

Pe urma, de pe la vreo 18 ani, am inceput sa tot bat drumurile spitalelor...marcata cred de cele doua evenimente din copilarie, cum era cineva bolnav din familie sau dintre prieteni, hop si eu cu vizitele pe la bolnav...pot spune ca am antrenament in a fi un fel de mama ranitilor.

Sa va mai povestesc si despre ultimii doi ani ?! Va spun doar ideea principala...INGRIJIND CU DRAGOSTE UN OM BOLNAV, M-AM INSANATOSIT EU...cand m-a cuprins si pe mine boala, eram atat de speriata, incat tot ce imi doream, era sa ma pot ruga in continuare...ca o multumire pentru toate darurile pe care le-am primit, am inceput sa scriu pe primul blog...adriana-dardindar...pe urma am ajuns sa ma gandesc la Clubul Dardindar...pe urma l-am intalnit pe SFANTUL MUCENIC FANURIE si am inceput sa citesc de pe blogul Isabelei DESPRE TOTI ACESTI COPII CURAJOSI... si pe urma I-AM INTALNIT PE UNII DINTRE ACESTI COPII CURAJOSI.

Toate sunt motive intemeiate dar cred ca cel mai tare ma determina sa fiu voluntar, faptul ca eu, niciodata, pe drumurile mele prin spitale, nu am fost singura...fara ajutorul celor dragi, nu as fi reusit sa merg mai departe, fie ca eram pacient, fie ca eram vizitator sau ingrijitor.

Si stiti cum e...DAR DIN DAR SE FACE RAI...sa nu imi spuneti ca nu asta e si tinta voastra.

V-am convins?!...daca da, va astept la inscriere...daca nu, macar spuneti unui prieten despre acest club...sau puneti bannerele pe blogurile voastre...sau macar scrieti o vorba buna pentru unul dintre copii...sau spuneti o rugaciune pentru ei...indiferent de decizia luata, va multumesc.




2 comentarii:

Paul spunea...

Am luat de la Dili'adresa de blog pe care ai lasat-o, am sa verific si la mine in blogroll sa vad daca este aceiasi adresa, vad ca pot ramane si posta fara probleme, mersi, o seara placuta!

adriana spunea...

@Paul, poate adopti si tu un nepotel...ai experienta de unches..